Saturday, March 30, 2013

Sarbatori Pascale minunate

Zapada cu ochii cei de sticlosi asteapta la intrarea din sat. Primavara intarzaie.
Ploaia de aur creste in oglinzi.
Craiasa iernii face drumul intors orbind printre petale, si lumina.
Desi sarbatorim aceeasi primavara nimic nu se repeta din reinnoirea sufleteasca. iisus este mai mult decat o haina pe are o schimbam sau un automobil, el apare mereu ca o apa primenind trecerea si viata noastra efemera pe pamant.
Sarbatori pascale fericite!
Iisus a inviat !

Monday, March 25, 2013

The Show Must Go On. Mircea Ivanescu

Sibiul lui Mircea Ivanescu se contorsioneaza in poezie ca un mers de carturar prin burgul ravasit de primavara si iarna ca o impreunare a unui timp bacovian transpus de catre poet in pagini - o continua rostire in salonul de ceai. Cine l-a cunoscut pe Mircea Ivanescu stie cat de mult ii placeau cartile.
Citea mergand pe aleile Sibiului, nu vedea nmic in jur.
Il strigam, ori ii atingeam usor umarul de frica sa nu-l trezesc din lectura.
Desi multi dintre noi eram mult prea tineri fata de Domnia Sa, ni se adresa cu Dumneavoastra ori Domnule.
Poezia mastilor sale, a jocurilor de clar-obscur ne demonstreaza ca poetul se furiseaza inca pe strazile laturalnice, se ascundea intr-un birt de cartier cu paharul de vodca alaturi si isi continua lecturile sale preferate.
Sunt convins ca extenuarea ochilor, a orelor de munca la traduceri greu de izbutit precum operele lui James Joyce ori William Faulkner i-au grabit orbirea.
Datorita stradaniilor sale literatura romana a cunoscut intr-o perioada politca greoaie apropierea de marea literatura anglo-saxona.
De ziua lui, si mi amintesc cu ani in urma, eram elev la Lazar cand intr-o dupa amiaza de sfarsit de primavara m-am oprit la restaurantul  Bufnita sa-l sarbatorim pe marele poet Mircea Ivanescu. Erau Andrei Ileni, Ion Mircea, Dragos Fulea Olaru si atatia alti iubitori de poezie.
Ma bucur ca vis-a-vis de Bufnita la Frieda generatii mai tinere si prieteni sarbatoresc intr-o  neo boema sibiana poezia mare la Sibiu: Jean Radu Vacarescu, Dragos Varga, Valentin Leahu, Corneliu V. Mihail, Silviu Guga sa
Nimic nu e mai potrivit decat lectura poeziei sale la aniversarea zilei sale de nastere.


Despre moarte ca revedere


1.
sigur ca nu este adevarat. murind
nu revezi pe nimeni – moartea este un val lung
care te poarta cu ochii închisi – si te leagana – 
si la început e un somn, si pe urma o uitare –
si pe urma timpul îsi pierde orice înteles, 
este numai o liniste care se întoarce asupra ei însesi
cu un singur ecou – si acela e-un nimb, 
ca flacara lumânarii – si pe urma lumina
îsi pierde orice înteles – si pe urma tacerea
îsi lasa deoparte întelesul – si suspendat
în ceva care nu mai are vreun înteles – si nimic pe urma, nici
descarnarea de întelesuri, plutirea în nimic, 
cu scheletul nefiintei, gura în gura, 
nu mai exista. pe urma nu mai este nici un pe urma
dar nici vreun acum, si nu mai este nici moarte.

2.
dar moartea este o revedere totusi – însa de partea
aceasta a ei, cel care ramâne îsi deschide 
ochii deodata – (si ceea ce vede atunci
daca are sa uite vreodata, un popor nevazut de furnici
îi va musca ochii, si nu vor mai vedea ochii lui dupa aceea
decât contururi). cel care a privit moartea 
luând chipul unei fiinte – vede din nou
ceea ce nu s-a vazut niciodata de la facerea lumii, 
ceea ce se vede mereu – si oricât de repede
si-ar acoperi ochii – oricât de tare
ar gâfâi, sa-si acopere asurzitoarea lumina a tacerii
din ochi, din urechi – ceea ce a vazut el atunci
a fost înfatisarea adevarata, a fost
- dar adevarul nu mai înseamna aici nimic – 
a fost ceea ce se priveste pentru întâia data 
si fara urmare.

***

se intra greu în moarte? uneori
se trece atâta de greu prin paloare – ramâne
pe obrazul cel de alaturi o spaima care decoloreaza
trasaturile, si le coboara în cearcane, si ochii mariti
nu mai aud raspunsul, si cauta, cauta.
pe urma, paloarea ramâne, asa cum la bolnavii de cord
obrazul, fruntea capata o paliditate care nu e
a spaimei – caci prin spaima treci, si apoi respiri – 
dar lumina aceasta de ceara sta. se moare încet, 
desigur, pentru ca mâna este obisnuita sa încerce
mereu câte un gest, pentru ca ochiul vede mereu – 
chiar si nemiscare. si chiar
si întunericul care se lasa – si înconjoara totul.
si, de fapt, mai e ceva în trupul acesta atât de ostenit, 
ca nici nu mai simte trecerea timpului – mai este ceva
care simte lumina, si bucuria, si pierderea oarba a contururilor
si care mai vrea sa mai treaca ceva din toate acestea
gesturile care sa înconjoare obiecte – si ochii sa vada
si trupul întreg sa respire. mereu, în timp ce un om, 
sub flacara palida care i se aseaza pe fata
trasaturile i se schimba, mai cauta înca.
si pe urma când, în sfârsit, chipul se opreste, si nemiscat
asteapta acum vesnicia – nici atunci
nu s-a terminat totul. caci spaima care ne-alunga
în noi însine când privim nemiscarea aceasta, ne fugareste
pâna când ne auzim chinuiti respirând, spaima aceasta 
o mai bântuie pe fiinta de alaturi, întinsa într-un lent
pat doar cu câteva flori, cu tremurul luminii mate
si cu tacerea pe care, vezi, nimic n-o mai sparge. spaima aceasta
înseamna ca nimeni nu moare, cel putin înca un timp, 
câta vreme ti-e frica privindu-i pe cei care au murit.
si poate ca asa e mai bine. se moare greu. nemiscarea, 
tacerea, lumina galbuie si spaima – 
ochii închisi, adânciti, buzele strânse, decolorate, 
- toate acestea sunt semne. dar moartea ramâne
si în cei care sunt înca vii si privesc. si moartea, în cei vii, 
nu mai e nemiscarea – chiar daca a spaimei desigur.
moartea e o lumina decolorata. privirea spre ea
e si frica si flacara scurta – mata, galbuie – si oarba
asezare de vorbe.
 


Omul cu care stai la masa

Astazi Ioan Vecerdea s-a dus pe drumul fara intoarcere si din nefericre nu am avut cum sa-l insotesc. Va ramane mereu prezent intre noi,...