Wednesday, January 6, 2010

Black Eyed Peas - I Gotta Feeling

Ma regasesc in lumea liceului cu acest cantec.
Forever young !

Tereza Kesovija - Nono moj dobri nono - Split 09.09.2007.

Va fi un maine pentru toti.
La Multi Ani !

Piata imprejmuita de faldurile poeziei




Astazi prietenul si leatul meu Ioan Radu Vacarescu ar trebui sa dea una mica la Ţâţa Dulce ori la Varice.
Ii doresc un sincer La Multi Ani !
Ramane un scriitor de elita si mai ales sibian .
Nu incerc decat sa transcriu cateva versuri din creatia sarbatoritului, sa rasfire magia unui imaginar poetic ce nu suporta decat delectare
.





ACELAŞI TIMP

Strada în pantă pietruită cu bolovani lucioşi
fulgi de aramă şi aburi de alcool în toamna târzie
poeme pe treptele din uşa crâşmei
gulerul paltonului prea scut ridicat ostentativ
căldura cefei şi gerul muşcător
iubite iluzorii ascunse în tăceri misterioase
ochii sorbind respiraţia albă
oglinzile din holuri închipuind gesturi lergi
sfere de voci rotitoare
nadire-n auz
pe străzi a nins uşor
alunecăm
înfriguraţi
alunecăm
aşa obosiţi ne acoperă singurătatea
rescriind în gând poemele cele mai lungi
despre iubita cu tălpile de sare
şi despre trenul desuet care-a plecat de mult
apoi umbrele furişate în turla bisericii
noapte evanghelică în oraşul miop
până dimineaţa de veghe lângă mecanismul complicat
deasupra acoperişurilor purpurii
la capătul străzii firma luminată
călugărul cu nasul roşu
vopseaua scorojită pe margini
pe cer stelele proaspete ca după prima zăpadă
nu mai visăm nimic
râdem pe rupte din orice
dimineaţa acele orologiului nemişcate
arătând de foarte multă vreme acelaşi timp





REGINA CEAIULUI

Te-am invitat la un ceai
în seara geroasă de februarie după ce ne-am plimbat
de-a lungul râului de la marginea oraşului
pe străzile pustii
neluminate de-a lungul gardurilor de beton
ale stadionului
de unde dispăruse vacarmul
parcă pentru totdeauna ne-am strecurat
pe cărarea năpădită
de buruieni uscate şi arse de brumă
ne-am plimbat cu nepăsare şi trufie
şi nimeni nu ne-a privit şi nici îngerii
n-au fost geloşi pe noi iar trufia
iubirii noastre nepăsarea paşilor noştri
au fost doar pentru noi
erau dispreţul nostru aruncat singurătăţii
şi cerului mut şi rece de februarie

Te-am invitat la un ceai
l-am băut din ceştile mari cu flori albastre
aproape şterse
aşezaţi pe scaunele incomode din bucătărie
şi te-am încoronat
drept regină a ceaiului

PENUMBRE LÂNGĂ POD

Plutesc arcadele oraşului
într-un octombrie lichid
casele cu porţi uriaşe
cu trepte şi spirale de piatră veche
spoite cu galben şi mov
se-nşiruie într-o iluzie obsedantă
rotundă

Lângă pod obloanele grele
nu se deschid decât rareori
în spatele lor întunericul
se risipeşte
la atingerea trupului tău gol
neatins

Singură fereastrea galbenă
cerne câteodată
ochiuri lungi de lumină
strecurată obraznic
printree cârceii agăţaţi de oblon

Tu treci şi tremuri
abea poleită-n penumbre de jeratic
vorbeşti cu voce joasă
cu gesturi letargice
eu încerc să te privesc
îţşi respir mişcările
te dezbrac de cuvinte
ele cad ameţitoare
pe covorul gros şi moale
ţesut din lână vopsită în ocru şi roşu
arcadele de lumină ale oraşului
plutesc
într-un octombrie devastator

Tuesday, January 5, 2010

BREAKING NEWS


Ma refeream intr-un articol la fast food ca o interpretare eronata a unui gen culinar.
Sunt convins ca legislatia romaneasca, si asa incalcita va naste inca dezbateri, interpretari arbitrare.
Eu as propune ca taxarea sa opereze asupra mancarii nesanatoase, impanata cu aditivi, conservanti, coloranti. Mezelurile, conservele, prafurile de tot felul (supa, fulgi de cartofi, semipreparate) s-ar inscrie ca mai nesanatoase decat un hamburger curat din carne de vita, ori un carnat de casa.
Fast food implica si mini salate, salate de fructe, placinte, clatite sa.
Delincventa uzitarii termenului de fast food ca mancare nesanatoasa initiaza o campanie nedreapta, confuza.
Ca si in muzica avem de a face cu muzica reusita sau proasta, nesanatoasa.
Depinde doar de gen si gust.
As numi maneaua otrava pentru auz asa cum multe mancaruri fie rapide sau nu, contin ingrediente nocive.

Sfantul Ioan Botezatorul alias Yoḥanan ben Zaḫariya


Sarbatorirea Sfantului Ioan Botezatorul surprinde prin a prevesti si a recunoaste coborarea lui Iisus ca o necesitate a stabilirii de ordini sociale si morale intr-o lume nesabuita.
Dincolo de canoanele religioase, disputele teologice, figura lui Ioan dezvaluie eroismul celui ce prevesteste raul, celui ce regelui Filip ii spune fara ocolisuri ca se afla in adulter flagrant si totodata completeaza propavaduirea binelui prin necesitatea unei purificari – botezul.
Nu cred ca a ne ispasi de pacate inseamna o pioasa recunoastere a raului comis, ci indreptarea reala, prin spalare de pacate.
Nu inteleg de ce exista atatea reprezentari religioase, un registru multiplu de modele, iar cei ce se inchina in fata icoanelor continua sa traiasca in aceeasi ipocrizie, imbuibare si ignoranta.

Monday, January 4, 2010

Inainte de Boboteaza





Beteala si semetia sarbatorilor se apropie de final.
Iarna se intoarce la tristetea frigului, la strazile mohorate si coborate in intuneric.
Anul Nou intra in cetate – cavaler infasurat in mister si intrebari far’ de raspuns.
Mai staruim o zi doua in lumina crengilor bradului impodobit, ne inchipuim ca stralucirea dinauntrul spiritelor noastre se va prelungi dincolo de noapte, de strazile ingropate in nea.
Visul noptilor de iarna nu mai gaseste chenar nici in ecranul televizoarelor, nici in sloganuri, nici in scenariul de manea, niciunde.
Imi permit sa citez cateva randuri dintr-un articol scris de catre Andrea Ghita, colega de breasla, pe care cu indrazneala o numesc surioara. Bradul cu stralucirea lui ar trebui sa devina un simbol al fiintei umane mana in mana celebrand binele, pacea:

"Pomii de Crăciun din copilărie
Părinţii mei, evrei atei încrezători în steaua societăţii noi, nu ţineau nici sărbătorile iudaice, darmite Crăciunul. În schimb, îl ţineau bunicii mei adoptivi, Nándor şi Erzsi Friedmann (adoptarea a fost reciprocă; bunicii mei pieriseră la Auschwitz, la fel ca mezinul lor, Ferkó. Fiul cel mare al acestei familii mixte, emigrase în America de Sud în 1947) astfel încât în fiecare iarnă aşteptam cu înfrigurare momentele magice când Moşul aducea brăduţul împodobit şi darurile de sub el. Deşi vremurile erau destul de grele, iar pâinea, zahărul, făina şi uleiul se dădeau pe cartelă (roşie pentru activişti, cafenie pentru salariaţi şi de culoarea untului pentru pensionari - indicând cantităţi din ce în ce mai reduse) bunica făcea provizii din timp şi cocea delicioasele beigli cu mac şi cu nucă (mie îmi plăcea cel cu mac, bunicului cel cu nucă). Bradul era împodobit cu câteva globuri argintii (care scăpaseră nevătămate din război), cu ghirlande din paie şi flori de hârtie, nuci vopsite cu lunar, bomboane salon învelite în staniol argintiu şi colăcei de bezea (pe care abia aşteptam să-i ronţăi după ce desfăceam bradul). Nu era luminat cu beculeţe ci lumânărele aşezate în suporturi sub formă de floare şi trebuia să fim cu mare băgare de seamă să nu ia foc bradul, după ce le aprindeam. Niciodată nu l-am surprins pe Moş Crăciun, deşi m-am străduit din răsputeri. Ori tocmai eram la săniuş cu bunicul, ori îmi făceam somnul de după amiază (deşi îmi promisesem să nu adorm). Péter, nepoţelul vecinilor, mi-a dezvăluit în mare taină că Moş Crăciun nu există şi m-a îndemnat s-o spionez pe bunica ca să mă conving că ea împodobeşte bradul şi tot ea aşează darurile sub el. Dar s-a dovedit că era o minciună sfruntată…Mă deruta doar faptul că în unele case bradul se făcea de Crăciun, în altele de Anul Nou. La copiii maghiari venea Îngeraşul, la cei români Moş Crăciun, iar la serbarea de la Politehnică (unde lucrau părinţii mei) venea Moş Gerilă. Am avut onoarea să-l întâlnesc personal pe Moş Gerilă (pe unul din ei, că erau mai mulţi, în mantii strălucitoare de toate culorile) la Moscova, pe stadionul Lujniki în 1959, când am fost în vizită la tata, care-şi făcea doctoratul la Universitatea Tehnică Baumann. Pe stadionul luminat feeric erau mii de copii şi fiecare primea cadouri. Unul dintre moşii aceia înveşmântaţi în straie sclipitoare mi s-a adresat în ruseşte, ieu i-am spus o poezie ungureşte şi am primit un coşuleţ de portocale. Anii au trecut, eu am crescut, bunica s-a mutat la cele veşnice…Adolescenţa a dat năvală în viaţa mea, iar pomul de Crăciun, după cum se ştie, se împodobeşte mai ales pentru copii.
Şirul Pomilor de Crăciun
Bradul de Crăciun a reapărut în viaţa mea după logodnă. Brăduţul demontabil de material plastic, de vreo jumătate de metru înălţime, îl cumpărase Adi de la magazinul de jucării, unde-i plăcea să-şi petreacă timpul, să repare jucăriile stricate şi să le testeze pe cele sofisticate. Nu dorisem un brad artificial, însă n-am fost destul de agili să ne cumpărăm unul natural. Molizii pricăjiţi, puşi în vânzare în comerţul de stat, se epuizaseră repede şi nu ne ieşise în cale nici un moţ care vindea brazi „adevăraţi”, pe sub mână. Aşa că am împodobit brăduţul de jucărie cu panglici de hârtie colorată, globuri şi figurine mititele de sticlă şi o instalaţie electrică cu lumină intermitentă, meşterită de Adi. Brăduţul acela de plastic, din anul doi de studenţie, a fost primul dintr-un şir de pomi de Crăciun care au adăstat în căminul nostru, câte unul în fiecare an. Căutarea bradului nu era o întreprindere uşoară. După lăsarea întunericului ne plimbam pe străzile lăturalnice, unde se conturau umbrele muntenilor cu căciuli înalte, care te îmbiau să cumperi brazii pitiţi în spatele blocurilor sau pe lângă gardurile caselor. Nu prea ştiai ce cumperi şi nici nu aveai timp să te tocmeşti, totul mergea pe intuiţie. Parcă simţeam care era brăduţul nostru şi niciodată nu dădeam greş. Adi îl lega fedeleş şi-l duceam, tiptil, pe balcon, pentru ca fiul nostru, Vali, să nu-i dea de urmă. Nici achiziţionarea globurilor nu era un lucru simplu, însă graţie relaţiilor la magazinul de jucării, soţul meu reuşea să obţină cele mai nemaipomenite globuri „de export”. În seara de Crăciun scoteam copilul la plimbare sau mergeam la Opera Maghiară, unde întotdeauna se programa Spărgătorul de nuci. (Era unul dintre semnele discrete ale Crăciunului prohibit, alături de luminiţele scânteietoare ale brăduţilor care se ghiceau dincolo de ferestre. Dacă nu cădea într-o duminică, Crăciunul era o zi de lucru, marcată doar prin aroma cozonacilor puşi la pachet şi hainele "de duminică" purtate de oameni.) Pe când ne întorceam de la spectacol, bradul strălucea în mijlocul camerei şi Moş Crăciun îşi aşezase darurile sub el. Pe măsură ce treceau anii era tot mai dificil să găseşti brazi de Crăciun. Trebuia să te orientezi după zvonuri. Auzeam că ar fi fost văzuţi ţărani cu brazi într-un cartier mărginaş, dar pe când ajungeam acolo nici urmă de ei. Plecam seară de seară în alt cartier, pe străzi lăturalnice, prin ger sau nămeţi, până găseam (şi întotdeauna găseam) bradul dorit. Odată nici în seara de Ajun nu aveam pom, dar am întâlnit pe stradă un bărbat, coborât parcă din poveşti, purtând pe umeri un brad falnic. Părea să fi venit în întâmpinarea noastră. Altă dată în dimineaţa de Ajun ploua cu găleata şi Adi a ieşit pe balcon să aducă în casă bradul cumpărat din vreme…Când colo, ia-l de unde nu-i! Auzisem că bântuiau hoţii de brazi şi uite că ne călcaseră tocmai pe noi. M-am pornit disperată în oraş, în căutarea unui brad şi, în final, am găsit în piaţă un molid sfrijit cu câteva crengi pleoştite, pe care nu-l dorise nimeni…După ce l-am împodobit cu globurile, jucăriile, beteala şi instalaţia electrică, s-a transformat (ca un căluţ năzdrăvan, la care-i dai tăciuni) într-un pom de Crăciun de toată frumuseţea. În seara de 20 decembrie 1989, ploua mocăneşte, atmosfera sumbră se înstăpânise peste oraş. Auzisem de cele petrecute la Timişoara şi eram foarte îngrijoraţi. Pe străzile pustii patrulau miliţieni grupaţi câte doi... Ceva m-a mânat să pornesc în căutarea bradului de Crăciun. M-am afundat în noroaiele străzilor mărginaşe şi am umblat până am întâlnit un căruţaş care vindea brazi. Am ales unul muiat de ploaie, l-am legat cu sfoară şi l-am adus acasă. Aveam să-l împodobim în euforia primului Crăciun liber.
Pomul de Crăciun de anul acesta
Luni seara, când am sosit acasă după emisiune, am ieşit pe balcon să inspectez brăduţul cumpărat de Adi. Era mărunţel, dar proporţionat şi cu crengi bogate. În seara de Ajun s-a dovedit că avea cetina dublă de un verde strălucitor şi încăpea de minune pe scrinul pe care, cu câteva zile în urmă, aşezasem hanukia cu lumânărelele aprinse. Adi a scos din dulap cutiile de carton, vechi de decenii, în care păstrăm globurile cumpărate pe când Vali era de-o şchioapă, şi a început să împodobească brăduţul. Iar eu priveam fascinată cum anină pe crengi clopoţeii liliachii şi roz, hornarul şi cosmonautul, crăiasa zăpezii, ciupercile, moşi-crăciunii, oamenii de zăpadă, semaforul, locomotiva şi conul de brad auriu, globurile mari portocalii, verzi şi albastre decorate cu scene din poveşti. Din pântecele unei cutii de metal au apărut globurile şi jucăriile mărunte care împodobiseră primul nostru brad, din material plastic. Nu se decoloraseră deloc. Nici beteala nu-şi pierduse strălucirea. Parcă timpul nu trecuse peste ele. Şi asta mi-a întărit convingerea că momentele magice ale serilor de Ajun fac parte din prezentul continuu al copilăriei."

Sunday, January 3, 2010

98 de ani de la nasterea lui Wolf von Aichelburg

Wolf von Aichelburg la Toledo in 1986.


La 03 ianuarie 1912 s-a nascut poetul sibian de expresie germana, Wolf von Aichelburg.
Ma simt dator sa dezmint zvonul ca acesta s-ar fi sinucis in Mallorca.
Viata cumpatata, alegerea unei alimentatii sanatoase, drumetiile montane, placerea inotului i-au mentinut o vigoare continua, o vioiciune in deplina armonie cu spiritual sau universal.
Deprinderea latinei si ale altor limbi straine, talentul de pictor si compositor de muzica simfonica, gustul pentru calatorii in tari departate ca America de Nord, Africa, Asia i-au consacrat un titlu de baron nomad.
Motivul “oaspetului uitat” si al “hanurilor in vant” se contureaza intr-un portret de caminante dornic sa recupereze din anii de temnita stalinista (Aiud, Gherla, Poarta Alba si domiciliile fortate din Baragan, din Moldova). Se imbraca modest, bagajul sau se limita doar la cateva obiecte de stricta trebuinta. Nu-i lua mult sa purceada la drum.
Nu-si uita prietenii trimitandu-le ilustrate de prin locurile vizitate.
L-am cunoscut indeaproape. Am calatorit impreuna in multe locuri. Am inotat impreuna in Marea Neagra, lacul Geneva, in raul Douve, in lacul din spatele locuintei sale din Freiburg (Landwasser) etc. Mi-l amintesc ca pe un iscusit inotator sfidand geamandurile si avertismentele salvamarilor. Ca orice temerar sfida riscurile adancurilor, si ale varstei de octogenar.
Calitatile sale de sportiv disciplinat apar in mentiuni biografice si mai ales in romanul epistolar Radu Stanca, Ion Negoitescu.
In ultima noastra convorbire telefonica din 1994, cu putin timp inaintea sfarsitului sau tragic i-am depanat impresiile mele dupa primul voiaj in Romania de la plecarea mea din tara. Mi-a replicat usor ironic : “ Tu te-ai intors din Romania, eu de la Roma.”
Refuz sa accept judecatile pripite pe seama unui posibil suicid.
Alti prieteni apropiati ca Emil Hurezeanu, Dan Danila, Johannis Zultner, Contele Nicolas de Sainte Agathe, medicul Gheorghe Telea si atatia altii ar putea fi referinte contestatare ale presupunerilor de defaimare la adresa personalitatii lui Wolf von Aichelburg.

A doua lumina de Advent

Inainte de sarbatorile supreme ale Nasterii Domnului am celebrat Ziua Sfantului Nicolae si Craciunului la serviciu. Intr-un centru de studi...